VASILE TORTOLEA-eroul de la Maglavit

by Cătălin Ghiță

== Participanti ai luptelor din Stepa Calmuca ==
Vasile Tortolea
Veteran de război, reuşind să scape cu viaţă
dintr-o încercuire ce-i putea fi fatală, acesta nu şi-a pierdut
încrederea deplină în Dumnezeu, reuşind să-şi amintească
despre foarte mulţi români, camarazi de-ai lui de arme, care ne-au înnobilat prin puterea lor de sacrificiu.
Născut la 16 ianuarie 1916, Vasile Tortolea, cel mai vârstnic locuitor din Maglavit, a împlinit un secol de viaţă. Destinul său a început tragic, tatăl lui decedând pe frontul Primului Război Mondial: „Tatăl meu, Gheorghe, a murit la Mărășești în 1916, eu rămânând orfan de război. Când a plecat dintre noi, eu aveam doar câteva luni.“
Ceea ce a urmat în viaţa lui nea Vasile, cum îi spun vecinii,
poate deveni subiect de film. Dar, înainte de a intra în amănunte, să precizăm că l-am găsit, în tăcere, pe marginea patului său dintr-o cameră plină de istorie. Foarte aproape de o sobă cu plită, în care jarul mocnea încălzind aerul etern, bătrânul cuprindea cu privirea pe cei din jur. În ochii săi se citea mulţumirea că, acum, la ceas aniversar, familia, primarul şi vecinii au găsit răgazul necesar să-i ofere o clipă de preţuire. Cu vocea gâtuită de emoţie, îşi continuă povestea:
„Am făcut armata la 31 Infanterie Calafat. Am fost infanterist şi am făcut pază la Băilești. Controlam căruțele și oamenii. În 1942, am plecat la război cu vasul, deoarece fuseseră ploi şi se rupsese calea ferată. Am fost singurul care a plecat de aici la regiment, iar, la început, mi-au dat caii în primire. Să știți că războiul are greutățile lui. Am fost plin de păduchi şi norocul meu a fost că nu erau dintre cei otrăvitori. Îi luam şi ii aruncam pe zăpadă. Mi-aduc aminte că, odată, timp de 6 zile, nu am mâncat nimic.
Am luptat mai înainte în Rusia, până să ajungem la Cotul Donului. Aici, am fost trăgător la mitralieră și să vedeţi…
Înamicul nu putea să înainteze, iar când m-a depistat, a început să tragă in mine. Dacă a văzut că nu m-a lovit cu armamentul, a început să tragă cu katiuşa. Când cădeau proiectilele de la katiuşă, credeam că se scufundă cerul pe mine. Am fost împușcat la Cotul Donului. Mi-a intrat cartușul în gât şi, la început, nu am simțit nimic, dar când a ajuns în umăr şi mi-a rupt osul, atunci am simțit. M-am dus la primul post de ajutor medical, unde era Puiu lu’ Fântână, tot din Maglavit.
M-a pansat şi m-a trimis la cort. Aici, i-am găsit pe Florea lu’ Marinaş şi pe Petrache Fântână (n.red. – fost primar
al Maglavitului). Un an de zile am luptat pe poziție în prima linie, apoi am fost rănit şi dus în Polonia. De la Lemberg la
Cernăuți, am mers o noapte cu un tren plin de răniți. O lună de zile am stat în spital la Bucureşti, la Mircea cel Bătrân şi Colţea. Despre Lemberg… un oraș frumos din Polonia.
Am ajuns în țară cu trenul, unde ne-a primit regele. Fiind rănit, m-au lăsat la vatră şi am venit acasă. După război,
m-am angajat la calea ferată ca mecanic de locomotivă. La 27 de ani, m-am căsătorit cu Eufrosina cu care am făcut trei copii, doi băieți si o fată. Din păcate, primul băiat, Petre, a murit când avea un an.“
A primit Medalia „Serviciul Credincios“, pentru că a scris pagini întregi în Cartea neamului nostru cu propriul lui sânge.
Despre experienţele sale din timpul războiului, nea Vasile ar putea să depene zile-n şir. Nici după terminarea
conflagraţiei, lucrurile nu au fost prea liniştite. Una dintre păţanii îi stăruie în minte şi acum. „Am lucrat la o fabrică de
textile din Giurgiu. A venit într-o zi un tren din Bulgaria şi am urcat în el. Controlorul m-a întrebat unde merg. Eu i-am zis că la Chitila. Atunci mi-a spus că trenul merge la Moscova şi că e mai bine să cobor“, ne-a destăinuit cu un zâmbet şiret Vasile Tortolea. Emoţiile puternice din timpul războiului nu-i dau pace nici acum, după atâta amar de vreme. „Stăteam în tranşee şi, lângă mine, erau colegii de luptă, cu mult mai mari decât mine ca vârstă. Mulţi dintre ei aveau familii. Şi eu mă întrebam, ce fac ei, camarazii, dacă mor? Ce se va întâmpla cu familiile lor de acasă?“, a mai menţionat acesta.
Este cunoscut în lumea satului drept Tufan. „Porecla vine de la tatăl meu, care s-a mutat din Dobridor în Maglavit,
în urma căsătoriei. Din păcate, nu am nici un frate. De când eram copil mic mergeam la biserică. Biserica este cheia raiului, care deschide și închide. De cinci ani, însă, nu mă mai pot duce la slujbă din cauza piciorului. N-aş mai pleca din biserică, dar n-are cine să mă ducă cât de des vreau eu! Cât de mult mă iubeşte Dumnezeu pe mine? Păi, uite, pomii se apleacă la pământ când trece Creatorul! Şi, nu uitaţi: noaptea, când te mai scoli, trebuie să faci câte o rugăciune“, ne-a destăinuit nea Vasile. Duce în spate o viaţă de un secol, iar singura constantă în destinul său se pare că a fost şi a rămas credinţa în Dumnezeu.
Despre greutăţile vieţii nu prea vrea să ne vorbească. Deşi au fost din plin!
Ne-am despărţit cu greu de nea Vasile, dar, la plecare, i-am strâns mâna celui care aşteapta doar un semn să reia
firul unei istorii personale, ce peste câţiva ani, din păcate, nici în cărţi nu va mai fi regăsită. I-am urat „La mulţi ani“
din toată inima, sănătate şi, să dea Dumnezeu, să-l reîntâlnim şi cu alte ocazii, la fel de liniştit şi de împăcat cu viaţa.
Sursa :M.Ap.N.

1.003 Vizualizari

You may also like

Leave a Comment

Sunt de acord cu prelucrarea datelor mele personale conform Regulamentul UE privind protectia generala a datelor ("GDPR"). Accept Contact

GDPR | Cookie